Vorbirea directă
Vorbirea directă citează, adică redă spusele cuiva exact cum le-a formulat acesta. Spusele fac parte dintr-o propoziție independentă față de propoziția în care se află sursa lor. Aceasta poate preceda enunțul redat (Mi-a spus: – Citește mai tare!), să-l urmeze (– Citește mai tare! mi-a spus) sau să fie intercalat în cuprinsul său: – Citește, mi-a spus, mai tare!)[1].
Există și vorbire directă legată, care aparține, în limba română, registrului de limbă popular. Implică introducerea spuselor redate cu conjuncția că: Mi-a spus că „du-te imediat”[2].
Vorbirea indirectă
Vorbirea indirectă legată
Vorbirea indirectă legată se deosebește de cea directă în primul rând prin aceea că spusele redate constituie o entitate subordonată gramatical. În română este vorba de o propoziție subordonată necircumstanțială, care poate fi completivă directă, subiectivă, mai rar predicativă sau atributivă, după cum termenul regent este un verb activ, un verb pasiv, un substantiv subiect al unui verb copulativ sau un substantiv cu altă funcție: Mi-a spus / Mi s-a spus / Am fost rugat / Rugămintea a fost să citesc mai tare, Rugămintea să citesc mai tare m-a emoționat[3].
